(de paştele blajinilor)
Sunt gata de plecare. M-au pregătit pentru zbor. Mi-au controlat bagajul – destul de plin : înjurături aparent nevinovate, supărări frivole, un divorţ la activ, cu alte cuvinte, câte puţin din fiecare. Nu avem voie cu lichide ori pastă de dinţi (unii ar fi vrut să ‘se cureţe’ în ultimul moment). Mi-au lăsat cartea – o poetică cu toţi cei dragi mie în care publicasem şi eu câteva versuri.
Aşteptând să-mi primesc locul, o tânără se bagă în faţă. Îi explic politicos că aici, unde stau eu, e check-in şi nu controlul de securitate. Am dedus că greşise pentru că nu avea bagaj aproape deloc. ‘E mai light decât mine’ îmi spun pe jumătate înciudată (se pare că încă am apucături de om). Apoi apare gândul compensator: e mai tânără şi probabil de asta bagajul ei e aproape insesizabil. Ulterior văd că-şi sărută iubitul, aşezat în stânga mea, dincolo de cordon, ca şi cum ar fi ultima oară. Găsesc puterea, tot omenească, de a-mi cere scuze. Mă amăgesc că doream să-i fiu utilă, în nici un caz s-o blamez (şi acum mă supăr când cineva se bagă în faţă de parcă n-am pleca tot lotul odată). Incident închis.
Nici un gând nu poate fi 100% pozitiv, nici măcar în zona aceasta neutră, aşa-numită de tranzit. Mă aşez cuminte (cu-minte) să-mi dresez teama şi anxietatea. Mereu un pic necurajoşi în faţa noului dar ştiu că Dumnezeu mă întăreşte.
Deschid poetica şi mă pierd cu mândrie printre rânduri (încă un semn că sunt în anticameră – mândria). Nu îndrăznesc să-i privesc pe cei din jur. Dintotdeauna m-am întrebat dac-o fi timiditate sau orgoliu, Dumnezeu să mă ierte pentru amândouă. Îmi vin în cap cuvintele lui Steinhardt ‘Dumnezeu nu iubeşte prudenţii’. Mi-a lipsit curajul de-a privi oamenii în ochi, poate mi-ar fi deschis uşi, mi-ar fi luminat clipe. Sunt bucuroasă totuşi c-am învăţat să iert din suflet, c-am avut puterea de a-mi accepta aproapele, de a-l întelege în condiţia plasării între coastele lui, în predeterminarea acţiunilor sale influenţând cursul vieţii mele. Am tăcut, am iertat şi-am iubit cu toată puterea inimii.
Sunt întreruptă de apariţia unui domn în uniformă. Efectul uniformei - ne concentrează atenţia, rupe firul subţire al gândului. Ne arată drumul spre cutie şi ne verifică atent biletul – fiecare lot, cutia lui. Se pare că în prima parte a călătoriei vom zbura împreună. Ce reconfortant! Şi totuşi teama de necunoscut se încăpăţânează să-mi sensibilizeze mâna într-un tremur, ochiul într-o zbatere. Încolonaţi, mergem docili către cutie. Întorc privirea şi te văd încadrat de un geam larg deschis (al biroului în care lucram împreună). Dacă mâna ta n-ar descrie un arc de cerc în mişcarea ei de la stânga la dreapta, m-aş mai putea amăgi...
Privesc cutia – e puţin ciudată. Nu e din lemn şi are aripi destul de fixe – nu-mi imaginam şi acest zbor motorizat. Ni se explică cum să ne legăm centurile, cum să folosim masca de oxigen. Mă gândeam că oxigenul e furnizat de fapta prin care ne ‘făurim’ aproapele, în nici un caz de un furtunaş subţire (iarăşi prejudecăţile). Îmi potolesc ‘grija’ de a despica firul în patru şi-mi spun că ştiu ei de ce.
Dintr-o dată acceleraţie maximă, bătaia finală de pleoapă şi salt...Ne desprindem de sol şi aproape instantaneu intrăm într-un pustiu alb. Studiasem condiţiile meteo înainte de plecare (deformaţie profesională), ştiam că stratul noros va fi aproape de sol şi totuşi sunt uimită. Albul îmi inundă pleoapele, căutând să dreseze pupila. Alb de tot dar nu alb de ocnă de sare, ci un alb luminos, ca de mare bucurie, depăşire unei vârste înfrigurate de zbatere, ca de metanoie finală. Aruncăm rând pe rând sacii, să ne putem înălţa cât mai sus. Simt îngerii foindu-se în jurul meu. Am intuiţia marelui albastru şi a discului incandescent pentru următoarele 30 de minute. Îmi repet întruna că e de bine – zborul e în sus şi nu în jos. Ultimă desăvârşită iluzie!
În faţa mea, pe măsuţă, un şerveţel pe care e scris în verde, cu litere de tipar ‘Click and fly!’. Oare să fie atât de simplu?
Aşteptând să-mi primesc locul, o tânără se bagă în faţă. Îi explic politicos că aici, unde stau eu, e check-in şi nu controlul de securitate. Am dedus că greşise pentru că nu avea bagaj aproape deloc. ‘E mai light decât mine’ îmi spun pe jumătate înciudată (se pare că încă am apucături de om). Apoi apare gândul compensator: e mai tânără şi probabil de asta bagajul ei e aproape insesizabil. Ulterior văd că-şi sărută iubitul, aşezat în stânga mea, dincolo de cordon, ca şi cum ar fi ultima oară. Găsesc puterea, tot omenească, de a-mi cere scuze. Mă amăgesc că doream să-i fiu utilă, în nici un caz s-o blamez (şi acum mă supăr când cineva se bagă în faţă de parcă n-am pleca tot lotul odată). Incident închis.
Nici un gând nu poate fi 100% pozitiv, nici măcar în zona aceasta neutră, aşa-numită de tranzit. Mă aşez cuminte (cu-minte) să-mi dresez teama şi anxietatea. Mereu un pic necurajoşi în faţa noului dar ştiu că Dumnezeu mă întăreşte.
Deschid poetica şi mă pierd cu mândrie printre rânduri (încă un semn că sunt în anticameră – mândria). Nu îndrăznesc să-i privesc pe cei din jur. Dintotdeauna m-am întrebat dac-o fi timiditate sau orgoliu, Dumnezeu să mă ierte pentru amândouă. Îmi vin în cap cuvintele lui Steinhardt ‘Dumnezeu nu iubeşte prudenţii’. Mi-a lipsit curajul de-a privi oamenii în ochi, poate mi-ar fi deschis uşi, mi-ar fi luminat clipe. Sunt bucuroasă totuşi c-am învăţat să iert din suflet, c-am avut puterea de a-mi accepta aproapele, de a-l întelege în condiţia plasării între coastele lui, în predeterminarea acţiunilor sale influenţând cursul vieţii mele. Am tăcut, am iertat şi-am iubit cu toată puterea inimii.
Sunt întreruptă de apariţia unui domn în uniformă. Efectul uniformei - ne concentrează atenţia, rupe firul subţire al gândului. Ne arată drumul spre cutie şi ne verifică atent biletul – fiecare lot, cutia lui. Se pare că în prima parte a călătoriei vom zbura împreună. Ce reconfortant! Şi totuşi teama de necunoscut se încăpăţânează să-mi sensibilizeze mâna într-un tremur, ochiul într-o zbatere. Încolonaţi, mergem docili către cutie. Întorc privirea şi te văd încadrat de un geam larg deschis (al biroului în care lucram împreună). Dacă mâna ta n-ar descrie un arc de cerc în mişcarea ei de la stânga la dreapta, m-aş mai putea amăgi...
Privesc cutia – e puţin ciudată. Nu e din lemn şi are aripi destul de fixe – nu-mi imaginam şi acest zbor motorizat. Ni se explică cum să ne legăm centurile, cum să folosim masca de oxigen. Mă gândeam că oxigenul e furnizat de fapta prin care ne ‘făurim’ aproapele, în nici un caz de un furtunaş subţire (iarăşi prejudecăţile). Îmi potolesc ‘grija’ de a despica firul în patru şi-mi spun că ştiu ei de ce.
Dintr-o dată acceleraţie maximă, bătaia finală de pleoapă şi salt...Ne desprindem de sol şi aproape instantaneu intrăm într-un pustiu alb. Studiasem condiţiile meteo înainte de plecare (deformaţie profesională), ştiam că stratul noros va fi aproape de sol şi totuşi sunt uimită. Albul îmi inundă pleoapele, căutând să dreseze pupila. Alb de tot dar nu alb de ocnă de sare, ci un alb luminos, ca de mare bucurie, depăşire unei vârste înfrigurate de zbatere, ca de metanoie finală. Aruncăm rând pe rând sacii, să ne putem înălţa cât mai sus. Simt îngerii foindu-se în jurul meu. Am intuiţia marelui albastru şi a discului incandescent pentru următoarele 30 de minute. Îmi repet întruna că e de bine – zborul e în sus şi nu în jos. Ultimă desăvârşită iluzie!
În faţa mea, pe măsuţă, un şerveţel pe care e scris în verde, cu litere de tipar ‘Click and fly!’. Oare să fie atât de simplu?
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu