Numerotez paginile unui registru şi gândul meu zboară într-un spaţiu fără limite iar succedarea lui 54, 55, 56 devine un simplu zgomot de fond, favorabil transgresării. Sunt înapoi la Timişoara , la festivalul de teatru, în aceaşi cameră cu tinerii şi talentaţii actori de improvizatie. Profesorul vorbeşte despre uşi care pot uni două universuri diferite, pot marca trecerea între două dimensiuni, îl pot lega pe aici de acolo. Şi pare atât de simplu când te gândești că pot fi deschise într-o mie de moduri: de sus în jos, de jos în sus, de la stânga la dreapta şi viceversa, cu telecomandă sau fără, zgomotos sau în linişte, fără ca ceilalţi să-şi dea seama. Aspectul cel mai important în aceasta problematică a uşii e curajul – curajul de a susţine cu privirea peisajul de dincolo, oricare ar fi el. Şi iată ce-mi închipui eu dincolo de uşă: o terasă pariziană, soare plin şi masa din faţa mea albă de foi încrustate în versuri. În spatele altei uşi aş fi eu pe o scenă de teatru manifestându-mi deschis emoţiile, ba chiar având îndrăzneala să le duc până la extrem. O alta uşă mi-ar deschide perspectiva de a le spune celor din jurul meu ceea ce gândesc cu adevărat – deşi nu ştiu câtă relevanţă ar avea pentru viaţa lor oferirea perspectivei mele înguste asupra ceea ce ma supără de fapt în comportamentul lor. Nu trebuie să schimb oamenii, trebuie să mă schimb eu pentru a-i putea accepta aşa cum sunt (şi eu pot fi rea, orgolioasă, invidioasă, zgârcită, nerăbdatoare, necumpătată în anumite situaţii). Uşor de spus, greu de aplicat dar nu imposibil. Trebuie voinţă şi credinţă, ba chiar mai mult, inocenţă copilărească, cea care ne permite să percepem minunile, să le credem. Cu cât înaintăm în vârstă, devenim mai înţelepţi, mai dresaţi, ne pierdem naivitatea, capacitatea de a rezona simplu şi sincer la ceea ce se întâmplă în jurul nostru. Distingem prea puţine uşi, coridoarele devin prea înguste...
Încă nu am viziunea din spatele uşii către moarte. La vârsta mea moartea e o ficţiune, un scenariu neverosimil, un film în care nu sunt nici măcar personaj secundar. Am sentimentul straniu că trebuie să mai citesc, să mă “documentez”, pentru a nu fi luată prin surprindere la momentul X. Îmi spun apoi că poate nu mi-ar prinde bine o viziune livrescă a morţii. Cărţile primenesc sufletul, dar credinţa îl tămăduieşte şi-i dă puterea de a zbura. Şi ştiu că vreau să cred mai mult. Oare să fie şi moartea personalizată, să depindă şi ea de educaţie, de circumstanţe, de gramajul credinţei? Întrebări menite să rămână fără răspuns pe termen lung...
În ciuda anxietăţii antrenate de orice lucru nou, deschiderea unei uşi mă duce cu gândul la fericire, o fericire neconştientizată la momentul efectiv al purcederii, dar devenind ulterior o constantă, datorită curajului care înnobilează atât de frumos spiritul prin libertatea şi asumarea responsabilităţii pe care le presupune. Iar aripile fiecăruia dintre noi au dimensiuni direct proporţionale cu numărul uşilor încercate...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu