(în încercarea de a contura un suflet-tip)
Cerul musteşte a ploaie
pe fruntea unei veri grăbite să treacă
printre ziduri febrile.
Şapte rânduri de geamuri
dorm ordonat, unul sub altul.
În spatele lor,
un număr de oameni, multiplu de şapte,
adorm banal în blocul din faţă
fără să ştie că-mi fură asfinţitul...
Înnădite, ziua şi noaptea
îmi sunt cartier strâmt
unde sentimentele nu pot fi mimate-
se aprind şi se sting precum lumina licuricilor.
Mă încearcă o stranie teamă-
că-n fața nevăzută a lunii
redevin tot mai mult
ceea ce-am fost înainte de-a te iubi.
Sau și mai bizar –
nu m-am schimbat niciodată
am îmbrăcat doar haina îndrăgostirii
dintr-odată devenită prea îngustă
eului nemăsurat.
După ploaie, iată, oraşul duhnește-a trezie,
licoare unei vârste
ce trece fascinant
de la roşu la albastru nocturn.
Cei ce dorm banal se visează îndrăgostiţi..
Şi eu, ca şi ei, iubesc
într-o latenţă tandră
la început şi la sfârşit…
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu