Gânduri înşirate pe un mal cipriot…

Dorinţa inexplicabilă de a opri firul gândului. Ca şi când l-ai tăia cu foarfeca. Două capete care zboară către nicăieri, adică spre locul de unde au venit. În liniştea rămasă, ascult marea…albastru deschis, albastru închis şi mai închis şi mai închis. Apoi orizontul, locul acela unde nu mai ştii dacă e oglindă de jos în sus sau de sus în jos. Acolo unde tronează confuzia, unde nimic nu mai e sigur, unde oglinda ar putea fi atât de fidelă încât să-l lase pe Dumnezeu să trăiască pe pământ iar oamenii să cotrobăie curioşi dincolo…Acel perpetuu dincolo, din spatele vieţii, din spatele fiecărui lucru, o lumină ascunsă la capătul unui tunel. E lumina în numele căreia ne străduim toata viaţa să fim mai buni, mai darnici, mai frumoşi, mai iubitori. Să ne facem frate cu lumea, cu fiecare element din aceasta mulţime care-şi schimbă necontenit aspectul prin pulsul unei naşteri, prin minusul unei morţi...

Câtă confuzie peste tot în lumea aceasta a lui ‘ca şi cum’. Căutăm mereu lucruri sigure, pe care să punem mâna, care să ne dea concreteţea lui aici şi acum. Noica spune că suntem lousy gods, ne-am uitat nemurirea de dragul zbaterii în braţele clipei. Viaţa trăită astfel e de 1000 de ori mai savuroasă decât o veşnicie în care lipsa limitării în timp ne-ar lăsa cu o perpetuă dorinţă de amânare : îl voi iubi mâine pe aproapele ăsta, îl voi ierta mâine pe cel ce m-a supărat, îl voi ajuta mâine pe nefericitul ăsta…

Privesc în oglindă această frumuseţe de 30 de ani, ciufulită de apa sărată, la propriu...Oare de unde vine? Din care trăire, din care adevăr intim conştientizat? Oare voi şti să găsesc mereu un adevăr care dezlocuit să-mi aducă voluptatea de-a mă vedea frumoasă?

Pielea mea peste 30 de ani...Voi face ceea ce-am crezut că nu voi face vreodată...

Mă gândesc la Raiul acela atât de promis, la percepţia atât de personală a fiecăruia – am putea spune chiar fiecare cu Raiul lui…pământesc apoi ceresc. Fiul meu de 4 ani spune despre şoferii care ne dau prioritate să traversăm strada pe zebrele nesemaforizate: ‘El sigur va ajunge in Rai pentru că iată a făcut o faptă bună!’ Cât de simplu gestul, cât de la îndemâna oricui! Cât de la îndemâna oricui Raiul…(Unii ar cârcoti spunând că nu toată lumea are permis de conducere).

Nevoia de a scrie măcar câteva rânduri pe zi…Câteva versuri ar înemna o recunoştinţă prea mare pentru zeii inspiratori. Don’t have that time yet…

Până acum obişnuiam să spun că-mi place muntele, că-l prefer. Are însă şi marea o metafizică a ei, se pricepe bine să trezească un al 6-lea simţ. Splendoarea ei îndeamnă la tăcere sau la vorbărie pe dinăuntru. Şi iată cum orice lucru poate fi în mod bizar acel lucru sau opusul lui  (tăcere - vorbărie). Şi mai departe, continuând raţionamentul – toţi oamenii au dreptate, fiecare în lumea lui, în filmul lui. Destul de terifiant pentru cel ce descoperă acest ‘adevăr’prima dată. În mod ironic află toate acestea căutând certitudini...

Căldura cipriotă (la propriu) – exasperantă. Şi pe când seara îşi aşterne ciornele, se instalează atotputernic nesomnul. Să fie de vină luna plină sau acel al 6-lea simţ resuscitat?? Oricum ar fi – prea lungi sunt nopţile cipriote. Şi culmea nu există dîferenţă de fus orar. Mă simt ca atunci când eram îndrăgostită – nopţile erau prea lungi, aşteptam  nerăbdătoare dimineaţa să-mi trăiesc îndrăgostirea. Undeva, ceva (poate transmis genetic) îmi spunea că trebuie să profit pentru că avea să treacă repede. Ca şi acum…

În jur de ora 10 începe să bată vântul…

Topless is a state of mind, an atitude…And it’s definitely not about the breasts and the way they look. It’s about the shape of the self-esteem and how well it suits you.

Jurnalul filozofic a lui Noica pe malul mării Mediterane…Valuri se risipesc unul câte unul pe malul nisipos, încercând să lase o urmă. Frustrant să te gândeşti că tot ce scrii a mai fost scris/spus – rescris/respus…Cel mult forma scriiturii ar putea marca o diferenţă. Dar cât de importantă e forma?

Cât de mult te-mbogăţeşte călătoritul prin lume.Cineva mi-a deschis ochii zilele trecute spunându-mi că şi  a călători e o formă de risipire. Vorbim însă de o acumulare lăuntrică incomparabilă unei avuţii materiale. Îmi place mie să cred…

Ce extravaganţă – să stai pe un balcon larg deschis fără acoperiş, fără geamuri (atât de neromânesc), în mijlocul nopţii şi să scrii. Ce bine că nesomnul insistă. Încerc să cultiv partea plină a paharului!

Doi tineri se iubesc în mare, fluid, trec dintr-unul într-altul, trăiesc sublimul…La final, zâmbetul lor poartă marca eternităţii. Eternitate până când instinctul sexual atacă din nou. Toţi suntem predispuşi. Cert e că ne străduim să-l ţinem în frâu. Îi spunem seară de seară povestea responsabilizării tot mai profunde, nivel cu nivel. Ironic, ne întreabă de bonusuri...

Există un ritual al seducţiei şi el atât de personal. Misterul pluteşte în aer... E un joc pe cât de periculos, pe atât de tentant iar regulile se stabilesc din mers. La fel şi graniţele.

Mă-ntreb dacă această percepţie vine din sângele bolborosind în vene într-un dialect pe care-l descifrăm doar în mică măsură.

Sunt pasională. Iubesc oamenii fără discernământ...

Every man is an island. În apa mării, contemplând…

Într-o dimineaţă, odihnindu-se contemplativ pe malul mării, Dumnezeu a creat omul din sclipirea valului sub mângâierea soarelui şi din nisipul inocenţei. Briza domoală l-a animat. Primul pas, prima iluzie: cunoaşterea.