Nici cu geana să nu mă poţi întrezări

Când ne-am despărţit

copacii şi-au scuturat imaginea indiferenţei.

Păşind temătoare adulmecam parfumuri noi,

gusturi primăvăratice îmi inundau papilele,

ochii, nesigur clipind, desluşeau culoarea

în lumina crudă a dimineţii devreme,

haina deznădejdii se decolora lent.

Apoi au venit ploile-

m-au afânat cu speranţă.

Gândul, eliberat, presimţea curcubeul.

Nezâmbită dar curajoasă aripă de fluture,  

încercam zborul... 

Şi-am zburat

ca niciodată m-am desăvârşit,

departe în sus, nici cu geana să nu mă poţi întrezări…

Sentimentalism

Muzică  în surdină
şi foşnet de voci...

Construiesc

blocuri de speranţă
cu mâini de copil,
minuni nebănuite,
fulguind
printre gene

deschise.

Şi tot în joc

mă prefac din iluzii

deşartă lupă.

Caut neobosit
fericirea

promisă...

O semiotică a fiinţei

Când scriu

sunt asemeni unei femei în durerile facerii-

nerăbdătoare în privinţa înfăţişării,

nehotărâtă asupra numelui-

de-ar fi uşor de rostit                                      

în toate limbile pământului...

Când scriu

lăuntrul devine

formă

sens

frumuseţe.

Analgezic

Mă ascund de oameni,

de începuturi, de vise,

uneori şi de curaj

chiar dacă el, încăpăţânat,

îmi sfredeleşte creierul

precum mirosul tău

de old, cheap cologne

atât de preţios

încercării de a-mi găsi un echilibru

eu, sferă într-o lume curbă,

oscilez şi devin,

devin şi oscilez,

între secvenţe

din filmul mut al acceptării.

Sunt un resort cu evoluţie aparentă.

delirium tremens

Tristeţea începe să prindă contur.

Mă ghemuiesc

în pântecul unei lacrimi-

cerneală transparentă

a ceea ce nu pot sau nu mai ştiu să exprim ;

fără nume,

fără vârstă,

într-o patrie imaculată

de atâta nescris ;

Lăuntrul se zbate

ca un şarpe în flăcări.

Atîta sete…

Anotimpuri pe cont propriu

Iată-mă fără cuvinte...

M-au părăsit ca într-un film romantic.

Au plecat cu jumătate din sensurile

aparent agonisite împreună.

S-au trezit îndrăgostite

de oameni noi.

Nu mai frumoşi, nu mai talentaţi,

doar noi.

Din pasiunea lor ţâşneşte apa vie

a noului val.

Iar eu învăţ să mă bucur

ca un prunc

smuls pântecului creator.

Păşesc fără să mă ţin de cuvinte...

Neputinţă

Trebuie să-nvăţ
să-mi mărturisesc gândurile,
să-mi ascult tăcerile,
lipită de clipe...
Avânt potolit,
elan temperat,
vreau să vieţuiesc paşnic
cu timpul meu..

Unde e vremea lui 20?
Îmi vine să mutilez trecerea…

şotron poem

(aş putea fi atât de romantică…)

stare de dimineaţă de vară

arunc câteva sensuri pe mine

şi ies

privirile trecătorilor mă străbat

într-un flux de lumină

emoţia caldă

m-animă

din fluierul piciorului coboară cuvinte

când largi, când abrupte

clape de pian

tresar la atingere

şotron negândit

e scrisul acesta din salt de copil

din gură cânt

Ea, critica

negricioasă

fuma o ţigară

de fiecare dată încruntată

când îmi citea poemele

lacrimile îmi lustruiau alura de înger firav

vrând-nevrând

aripile trosneau de creştere

ieri

am strâns din dinţi

aşa cum un înger nu face vreodată

şi zburând peste blocul criticilor literari

am devenit o mare literă A

ajunsă la următorul nivel

îmi încep lumea

pronunţând pe litere d e z i n v o l t

ea mă roagă

să-i dau un rol cât de mic

blândă şi costelivă

ca un copil din flori

încă mai crede că e un joc

pe străzile mele

câini cu poeme-n coadă

Un sărut mai adânc

Traversăm împreună un drum

asfaltat în oglinzi.

Prin interstiţiile eului

suflă aproapele.

Şi gândul că din exil

între coastele sale

trebuie să-mi vină mirarea.

Iată miimile îndumnezeirii mele !

Oracol

Mă văd în oglindă

pipernicită, îngustă,

a suferinţă mai mult pretinsă

în patria lui aici şi acum.

Cu spinare de erou,

hazardul  mi-e limitat

la portul crucii

de-a şti că fericirea

se botează-n lacrima aproapelui.

Pieziş, trasez atent,

printre ispite,

harta coastelor,

geometrie fără răspunsuri,

cu umbra între palme de înger,

la plecare voi traversa podul spre cealaltă ţară

iar sufletul ca un nod în gât,

îşi va scutura ultimul timp

în chip de emigrant izbăvit. 

(Oglinjoară,

arată-mă râzând

lângă porţia de colivă

să nu-mi grăbesc rândul…)

fluid

norii ating molatic

trupul reavăn al muntelui

după ploaie

sunt geloasă

pe toate tristeţile

ce se nasc

din plânsul cald al materiei

vor înşeua pline de har

spinarea cuvintelor

un ropot

un suspin

un poet

Ca şi cum ai şti, ca şi cum aş putea

Se micşorează ziua,

îndeletniciri de toamnă,

îmi cos frumuseţea

pe un trup de copac.

Cu rădăcini adânci,

femeie postfior,

nepieptănată, răvăşită,

însămânţez emoţii

regizându-mi teama de netulburător.

Spui că anotimpul iepurilor trece.

Eu aud cum ninge cu pasionale note de pian...

Chacun avec sa marotte

Fachirul mă pândeşte,
de câţiva ani

îşi joacă elefanţii pe degete.
Ar vrea să mi-i atârne,
dezghiocata de mine,
îi păream prea uşoară.
(Îmi măsoară moravurile cu ochiul drept,
cu stângul mă soarbe).

Aripile pe dinăuntru sunt scări-
îmi urcă necontenit împlinirea iluzorie
din ipoteticul vis homemade
(ssst, gândurile iar mă îngrămădesc
de parcă vor să divulge odată secretul).

Discrepanţa mă macină.
Eu, de fată, nu aveam elefanţi,
iar acum implicit îmi vor sublima eul.

Totul până la el ...

Mă hotărăsc să-l întreb de şerpi,
burta vreunuia mi-ar putea fi mai largă
decât libertatea ulterioară.
(I still fancy Antoine, a sort of ‘beloved’).
Sau precum toţi neîncercaţii,
vreun crocodil m-ar putea muşca
şi de-atâta încredere aş deveni
burta unui cerc.

Mă încăpăţânez să-l refuz,
deşi ştiu-
până la urmă
îmi va dărui cel puţin un pui de elefant.

 

Je t’aime

Bărbatul,

fuior de plăceri,

carnal

navighez

pe fus orar,

nu mai ştiu

de e azi

ori mâine,

pierduţi

în eden paralel,

tangenţiali

în extaz…

Arhetip

Naufragiat pe ţărmul tău
te-adulmec
în nerăbdarea-ţi de mireasă...

Tu, bunătatea întruchipată,
te dedai
în clocotu-mi de muguri...

Regnuri trezite.

Strigi în gura mare
că mă cunoşteai de când lumea!

Ursită

Înţeleptul Înţelepţilor

mi-a încifrat ADN-ul,

lichidul amniotic

spovedindu-şi

Cântarea cântărilor,

dezleagă-mă

de şarpele

mirosind a măr!

Filă din poveste

Ajută-mă să-ţi scriu o scrisoare

pentru peste ani

când te voi fi iubit doar pe tine,

eu, cea frumos curgătoare…

Ce imprudenţă!

aparenţă

Dumnezeu a zis să fie lumină

şi lumea s-a văzut

ciorna perfectă

pentru artist

a room with a view (inside)

Când intru în camera ta,

ţărmurile 
deprinse cu rugina
se desfată.
Mirul recunoaşterii
pulsează intens
prin albii rubiconde
încât aeru-ţi
respirându-mă
se înfioară.
Dintr-o dată
tâşneşti atâta verde,
toate animalele mele
te devorează
ca pentr-un început.

Prin uşa întredeschisă 

ceasul dilată ora...

încerc să-mi dovedesc evul mediu

alerg în căutarea timpanului

înţepat scurt

de urechelniţa copilăriei
pasageră

ora mă strigă
în faţa fiecărui munte
irosit atât de uşor
cine să-i audă nechezatul
declarând închisă era
când peste umăr întorc privirea
timpul piaptănă coama
lungă de clipe
iar Alzi cântă un lullaby
fără aparenta intenţie
de a-mi grăbi liniştea

vizavi
cizmele de cauciuc ale bunicii
devenită copil
îmi tropăie prin ţeastă
să-mi dovedesc evul mediu

Dumnezeu în poemul lui om

să fi fost farul acela pierdut în noapte

sau marea căutându-mi tălpile

dansul palmelor împreunate stingher

ţipăt

în van

prelungindu-l pe-al meu                                                      

cu faţa încrustată de scoici şi nisip

spui repetitiv te iubesc

ca o placă

obosită de mers

Te privesc

mă inspiri

şi scriu

EU NU SUNT UN NEPĂSĂTOR

dincolo de scenariul acesta-n oglindă

amândoi recidivăm

într-un adevăr personal

săptămâna unui poem

poemele de luni sunt lungi au pleoapele grele

portative imense pe care se aciuează

tăceri monosilabice din nopţile albe

de-atâta lună plină de gânduri

poemele de marţi încearcă să mascheze

distanţa dintre ceea ce sunt şi ceea ce-aş vrea să fiu

într-o curgere lentă mascaradă interminabilă

a verbelor exist inerţial şi mă manifest

poemele de miercuri sunt mieroase

acoperă răni le drenează

în traiectorii aurii prin care sufletul circulă

ca un montagne russe punctând cu bătaie scurtă

cicatricile proaspete în care palpită nume de oameni

ca nişte schije atavice

poemele de joi ritmate

se aruncă-n jocuri ataraxice

viaţa zburdă

moartea zace se preface

Dumnezeu c-un ochi la pândă

diavolul din măr tresare

Eva poartă lungi canoane

adamice versuri

albe şi goale

în poemele de vineri pielea de îndrăgostită

vibrează sonor lângă urechea ta stângă

în dreapta contraatacă susurul mării

mereu c-o octavă mai sus mai voluptos

sub luna ca o Dulcinee

război sublim

de parcă eu sau întâmplarea romantică

existăm dincolo de aici și acum

poemele de sâmbătă

au inima înghesuită sub pectoralii tristeţii

încă n-au spus nimic esenţial răscolitor

(nu te cunosc mai bine)

n-au întors niciun sinucigaş din drum

(nu mă cunosc mai bine)

n-au trezit nimănui niciun sentiment

(nu se aud lacrimi ori zâmbete ciocnindu-se)

şi mai e doar o zi

o zi cât un anotimp

un anotimp cât o viaţă

nisipuri cu tot felul de circumvoluţiuni

Lumina scade,

la fel şi puterea de a fi

în mijlocul lucrurilor.

Mă retrag înăuntru

să-mi ghicesc în suflet,

cafea magică,

crenelată de cruci şi răscruci

printre chipuri.

Azi am fost printre altele lup,

am urlat de durere

în filmul fiecăruia;

îi iubesc fără efervescenţe

dar prelung

cât o noapte polară...

Odată cu mine

călimara începe să plângă,

desenează drumuri,

ating milimetric cuvinte şi din atingere

se nasc borne sau versuri prielnice,

în care iubiţii mei pământeni

au curajul să schimbe

acel amănunt

potrivnic

unei creşteri frenetice.

Dimineaţa

îmi rotunjeşte umerii

cu înc-o apăsare,

aproape insesizabilă

sub melanjul vaporos al tristeţii.

Nu reuşesc să fiu

dumnezeul nimănui...

nesocotind memoria lucrurilor

ochiul neostoit în căutare

cu aripa-i întinsă zvelt

abia ating pielea lucrurilor

atât de banale

atât de cunoscute

totuşi mereu în altă nuanţă

de nerecunoscut

parcă

stârnind

sărutul

cu palmele

cu tălpile

cu sufletul

în oglinda retrovizoare

nu mă întreba de unde vine

nu-mi aduc aminte când m-am născut

prima dată scrii

doar scrii

nu ştii de unde vine

apoi

inspiri

expiri

ca într-o rugăciune din inimă

roşul arterial se revoltă

de-atâta recunoaştere

versurile încep să se clădească

mâna ascultă

nisip cuvânt sudoare nelinişte

mâna tremură

sub apăsarea poemului

înaaalt

la capătul de sus

sensurile

gâdilă zeii în talpă

ei râd prunceşte

când scriu

le sunt mai aproape decât par

inocent

ultima dată

scrii

Gândurile unei verighete

Deşi e încrustată cu jumătăţi

(simbolic)

să nu uite regulile jocului,

se întreabă mereu dacă

jumătatea care-o poartă,

e jumătatea ‚adevărată’

a celeilalte jumătăţi.

Şi-a studiat îndeaproape inelul pereche,

ca-ntr-o iubire,

la început cu nesaţ

(jumătatea are şi ea un inel,

puţin diferit ca dimensiune a idealului,

materialul identic).

După câţiva ani de la învestire,

jumătăţile rareori mai dansează.

Mai mult dramatizează

în regia supraomenescului act de voinţă

al con-vieţuirii;

moment la care verigheta

simte că păşeşte-n transcendent

şi aproape respiră

intuind libertatea

din spatele adevărului…