Anotimp indecis

(și Ravel...)

I.
Ochii s-au adâncit cu încă o fracţiune în traiectoria lor spre soare-apune.
E iarnă şi plouă.
Dor de alb.
Deşi pe sprâncene, pe frunte ninge continuu de-o duzină de ani.
Un alb care doare.

II.
note divine de pian
ochi strânşi
în orbite devenite neîncăpătoare
lacrimi jucăuşe
se-ngrămădesc
întru rostogolire
obrazul prelins
înmugureşte
de-atâta sevă
îşi acordează din vibraţii
tristeţea
devenită o stare de fapt
într-un anotimp indecis

III.

Unde-i zăpada tânără, proaspăt de tânără
nechezând voluptos 
când inspiră frunţi feciorelnice ?

Înfrigurarea să trezească fiecare celulă
sub aşternutul alb să devin geneză...

Yin şi yang se-nfiripe strâns
ascultând acea rugă.

Un poem - crai nou 
să-mi ducă povestea mai departe
în cea mai lungă noapte din an...

IV.

recitesc un vers
închid ochii
îl las să pătrundă
până la începutul lui Eu
în era aceea sublimă
îndrăznind să schimb
căderea în zbor
printre cuvinte silabe A
cer izvorât din călimară
aşteptându-şi stelele-n alb
să răsară
cititori, scriitori
îngeri rămaşi nenăscuţi
mii de ani
într-o sferă polară

V.
Hai primăvară a nesfârşita oară!