Pătimire

E cer plumburiu 
şi plouă
într-un anotimp nehotărât.

O voce de copil înşiră boli
şoptit;
le poartă ca pe-o hlamidă lăuntrică,
suferinţă şi zbor.

Deasupra, 
Dumnezeu îniernat până la umeri
într-un Rai,
crivăţ şi pustiu.

Să fi rămas doar mintea
cea care judecă înainte de-a iubi?

Autobiografic

tatăl meu poartă pe umeri 
povara universului
întreg
pentru mine

în sufletul mai-mult-decât-încăpător
are adunate nelinişti
ca nişte păsări paradis
gaj creşterii mele
alintată sublim, certată sublim cu ‘dragul tatei’

a trebuit să găsesc un drumeag întrebărilor
să nasc prunci
să trăiesc forfotit
înainte să-i pot înţelege grija

într-o zi tatăl meu se va uni cu Tatăl nostru
va fi de bine
chiar dacă eu voi plânge mult
atunci îl va preţui toată lumea aceea
care-şi va muta povara pe umerii mei

îţi spun tăicuţule-
e la fel de întâmplător că 
eu şi tu
avem mişcările îngreunate de trup
să fim curajoşi
acum că eu te cunosc 
iar tu mă iubeşti demult
să dăm frâu liber păsărilor
spre tărâmul de unde-au venit

îmbrăţişaţi viguros
lacrimi ne-adape surâsul
ca-n prima zi

Anotimp indecis

(și Ravel...)

I.
Ochii s-au adâncit cu încă o fracţiune în traiectoria lor spre soare-apune.
E iarnă şi plouă.
Dor de alb.
Deşi pe sprâncene, pe frunte ninge continuu de-o duzină de ani.
Un alb care doare.

II.
note divine de pian
ochi strânşi
în orbite devenite neîncăpătoare
lacrimi jucăuşe
se-ngrămădesc
întru rostogolire
obrazul prelins
înmugureşte
de-atâta sevă
îşi acordează din vibraţii
tristeţea
devenită o stare de fapt
într-un anotimp indecis

III.

Unde-i zăpada tânără, proaspăt de tânără
nechezând voluptos 
când inspiră frunţi feciorelnice ?

Înfrigurarea să trezească fiecare celulă
sub aşternutul alb să devin geneză...

Yin şi yang se-nfiripe strâns
ascultând acea rugă.

Un poem - crai nou 
să-mi ducă povestea mai departe
în cea mai lungă noapte din an...

IV.

recitesc un vers
închid ochii
îl las să pătrundă
până la începutul lui Eu
în era aceea sublimă
îndrăznind să schimb
căderea în zbor
printre cuvinte silabe A
cer izvorât din călimară
aşteptându-şi stelele-n alb
să răsară
cititori, scriitori
îngeri rămaşi nenăscuţi
mii de ani
într-o sferă polară

V.
Hai primăvară a nesfârşita oară!

Everything in my mind

(loc geometric)

Silabisesc distanţe faţă de oameni,
Plante,
Animale,
Lucruri,
Visele mele,
Neputinţele mele.
Uneori le pronunţ pe litere-
gândind că dimensiunea cuvintelor,
rostite rar şi apăsat,
mi-ar putea destăinui locul în lume.

Alteori urlu la lună
în nopţi dureros de feerice-
pe mână un inel
cât toate zilele bune,
cât toate zilele rele...

Sunt un animal şi-n urma mea pulsează răni-
clipe, minute, ore în care n-am reuşit 
să-mi stăpânesc neliniştea – 
vitală celui hăituit.
Nu-mi ştiu distanţa exactă faţă de întâmplare,
dintre cine sunt
şi cine ar trebui să fiu.

Ei spun că Dumnezeu are un plan cu fiecare dintre noi;
mi-e teamă de-o distanţă neînţeleasă
din ignoranţă
sau prea lin susur
a ceea ce înseamnă viaţă.