Stau pe marginea trambulinei. O lene uşoară ca un zgomot
de fond ţine muşchii în necurajul saltului. Stau faţă-n faţă cu înţelesurile
mele arcuite perfect, cu îngerii pe care-i văd cu pumnii strânşi de parcă ar
putea intui încordarea firii. Gândurile se învălmăşesc precum mieii la supt;
iar eu, un dumnezeu mărunt în carne şi oase, să-l aleg pe cel care sacrificat,
să zămislească simţirea; apoi versul. Inspiraţia e aproape fără durată; precum
o amintire adusă-n prezent. Şi mai e putinţa plămânilor de a rezista cu doza
limitată de aer.
Plonjez şi cât ai clipi ajung în apele neclare ale
subconştientului. Devin propria-mi ficţiune şi vreau să găsesc firul care să mă
scoată din labirint; vers alb după vers alb, într-o salbă de adevăruri. Mi-ar
fi plăcut să fiu Ariadna şi să-i anim pe cei care ar căuta pe google cuvântul
„labirint”. Să-şi numească personajele după mine sau măcar muzele. Iar la
final, cu paginile scrise în faţă, să plângă de bucuria creaţiei.
Dar eu nu sunt Ariadna. Eu încă
rătăcesc în căutarea unei stări de graţie. Timpul, răbdător, bate pasul pe loc;
împreună cu inima, îmi câştigă secunde meditând la mizericordie. Tristeţea se
instalează treptat, otravă conştientă de puterea ei de seducţie şi mă absoarbe
spre realitatea aerului care impune regulile jocului. Totul se reduce la
neputinţa fizică a trupului în care sunt închisă. Nu vrea să mă ducă mai
departe, mai adânc în priceperea de a trăi.
A trăi şi a scrie. Inspir iar, adânc
şi verbele la infinitiv urlă ca un nou-născut. În mine îşi caută sensurile…
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu