Vreau să tac. Spun doar atât: „Nu am voie să vorbesc” iar cei din piaţă (piaţa plină de viaţă, viaţa-i o paiaţă) se
îndepărtează nedumeriţi. Liniştea care se aşterne în urma
lor e delicioasă ca o
miere trezind jarul papilelor.
Mi-au spus să tac – vocile din mine
căutând răspunsuri care nu se relevau din risipirea în ceilalţi. Mintea făcea
stop cadru după stop cadru, zi şi noapte; mimicile se îngrămădeau haotic şi tapetau
pereţii subconştientului, milimetru cu milimetru. Respiraţie şi gând sufocate
fără un motiv evident; încercam să-mi descifrez menirea în oglinzile celor din
jur. Nu eram profet, însă rănile mele se lăbărţau ca şi când ar fi putut
cuprinde toţi orfanii, toţi şchiopii, toţi avortonii.
Azi cerul e senin şi o broască
ţestoasă îşi face drum printre sânii mei. Drumul ei urcă şi coboară după cum
aerul intră şi iese din piept, sperând să-şi găsească ritmul. Dacă trec
dincolo de străveziul iluziilor, aş putea spune că sunt adevărată tot aşa cum
quasimozii când se visau, se vedeau fără cocoaşă; iar Baltasar avea în loc de
cârlig un braţ stâng adevărat. Tot în vis.
Când suferinţa nu are sfârşit, rămân
şi visele fără aer. Lacrimile se preling şi adapă timpul însetat de
răspunsuri. Eşti singur. Cuc. Adevărurile ies din baloane de săpun. Basmele
nu-şi mai au rostul. Realitatea se dezvăluie până la urmă uşoară. Face
dragoste cu fiecare muritor în alt fel.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu