de-a valma

lumea

sedată

se vărsa în contururi neclare

aureole tardive

de sfinţi

se foiau

prin saloane

pe dinăuntru celule bolnave

de atâta tăcere

se înmulţeau perfid

şi haotic

în aer plutea un presentiment

îl presimţeau cu toţii

îl ignorau cu toţii

tor-suri

vi-se

a-ripi ne-în-de-a-juns de a-gi-le

oa-me-nii se plâng în ne-şti-re

în-geri par-fu-manţi nu-şi gă-sesc lo-cul

ar-ta în-chi-de fru-mo-sul în im-per-fec-ţi-u-ne

fil-me de-ru-la-te ra-pid

şi tranc via-ţa a-pu-ne

în paralel copilul desenează arborele genealogic

mama are capul mare

cât o zi de rugăciune

iar unchiul deşi nu apare în poză

are în loc de cap

ciorchini din celulele acelea

care dintr-odată-i împlinesc sorocul

copilul pare să fi înţeles destinul lumii

iar versificatorul

aruncă maşina de scris pe geam

şi-şi priveşte degetele

care parcă nu-i mai aparţin

îmi spun

c’est pas grave

c’est pas grave

lumina se stinge cu pudoare la fiecare asfinţit

chiar dacă uneori Dumnezeu iartă şi pedepseşte

de-a valma

În piaţa Quasimodo

Vreau să tac. Spun doar atât: „Nu am voie să vorbesc” iar cei din piaţă (piaţa plină de viaţă, viaţa-i o paiaţă) se îndepărtează nedumeriţi. Liniştea care se aşterne în urma lor e delicioasă ca o miere trezind jarul papilelor.

Mi-au spus să tac – vocile din mine căutând răspunsuri care nu se relevau din risipirea în ceilalţi. Mintea făcea stop cadru după stop cadru, zi şi noapte; mimicile se îngrămădeau haotic şi tapetau pereţii subconştientului, milimetru cu milimetru. Respiraţie şi gând sufocate fără un motiv evident; încercam să-mi descifrez menirea în oglinzile celor din jur. Nu eram profet, însă rănile mele se lăbărţau ca şi când ar fi putut cuprinde toţi orfanii, toţi şchiopii, toţi avortonii.

Azi cerul e senin şi o broască ţestoasă îşi face drum printre sânii mei. Drumul ei urcă şi coboară după cum aerul intră şi iese din piept, sperând să-şi găsească ritmul. Dacă trec dincolo de străveziul iluziilor, aş putea spune că sunt adevărată tot aşa cum quasimozii când se visau, se vedeau fără cocoaşă; iar Baltasar avea în loc de cârlig un braţ stâng adevărat. Tot în vis.

Când suferinţa nu are sfârşit, rămân şi visele fără aer. Lacrimile se preling şi adapă timpul însetat de răspunsuri. Eşti singur. Cuc. Adevărurile ies din baloane de săpun. Basmele nu-şi mai au rostul. Realitatea se dezvăluie până la urmă uşoară. Face dragoste cu fiecare muritor în alt fel.

Sicilia inocentă

Pescarul sicilian îşi strigă ultima ofertă de peşte

în sâmbăta Paştelui.

În zare Etna doarme liniştit.

Se aşteaptă venirea

cu moarte pre moarte

călcând.

*** 

pielea mea albă

pielea lor măslinie

pasional

pomii înverzesc

sub priviri leneşe

de aprilie după-amiază

mirosul cafelei inundă pieţele

sub paviment morţii vibrează

aşteptându-şi nerăbdători

trezirea

puls

(après une lecture du David Grossman)

trup-carceră

sau poate minte-carceră

durerea difuzează

mistificând izvorul neliniştii

ies în faţa blocului

m-au strigat copii

nu ştiu dacă au zis mamă

sau numele vreunui tovarăş de joacă

dar m-am recunoscut în vocile lor

şi-am zis să ies

din mine

să uit uitare adâncă

a vârstei

sau poate trup-redută

de apărat viaţa

apoi de îndurat

moartea e conservatoare

ca şi bătrânica de la parter

în fiecare martie

însămânţează grădina

deşi nu cunoaşte deznodământul

anotimpului

sau poate trup-carcasă

plin ochi cu mine

cum să mă cunosc

cât timp locuiesc înăuntru

ce e mai important oare

chipul-chipeş sau inima-inimoasă

din făt-frumos văzusem doar o inimă

care pulsa

voiniceşte

câteodată însă fără vreun avertisment

visul cel mai urât dislocă viaţa

se revarsă iarna întunericul

tot

aici devine dincolo

absurd în loc de firesc

bătrânica de la parter îmi spune senină

ridurile nu se adună pe chipul tău

prietena mea frumoasă a adus pe lume un copil

în ziua în care

eu am pierdut unul

amour fugitif

femeia în roşu

stă pe bancheta de muşama

cu fruntea sprijinită de canatul ferestrei

e înaltă

picioare fusiforme

întredeschid poveşti de iubire

cosiţele-i se înalţă

de la coapse spre ceafă

frumoasă

o vampă

ori poate o prostituată

cum orice femeie

se visează

o dată

frumoasă şi blana de felină alintată

în care se-nfăşoară graţioasă

animalul a fost sfârtecat cu barda

bărbatului vânător

o aşteaptă

în nerăbdarea instinctului

de mii de ani

 ***

4 a.m.

se aude un vuiet în noapte

un tren

sau femeia care se îndepărtează

calcă pe mormintele vânătorilor

tocuri străpung fioruri

puţin după facerea lumii

în şopron

pasărea doarme

două suflete

alăturate

migălesc trăiri

în bezna trupurilor

abia primite

se vor împreuna

sau poate

vor visa că se împreunează

oricum ar fi

Dumnezeu despachetează stele

şi le aşează meticulos

deasupra

munţilor neliniştiţi

prelungind

neastâmpărul firii

dimineaţa

pasărea cântă

învestirea

iubirii

impromptu

nopţi translucide

adolescenţă

muzică la căşti

derulez iureş de trăiri

miez de noapte

o duzină de ani în plus

aceleaşi căşti

azi

pianistul m-a privit în ochi

şi mi-a zâmbit

Inspiraţie

Stau pe marginea trambulinei. O lene uşoară ca un zgomot de fond ţine muşchii în necurajul saltului. Stau faţă-n faţă cu înţelesurile mele arcuite perfect, cu îngerii pe care-i văd cu pumnii strânşi de parcă ar putea intui încordarea firii. Gândurile se învălmăşesc precum mieii la supt; iar eu, un dumnezeu mărunt în carne şi oase, să-l aleg pe cel care sacrificat, să zămislească simţirea; apoi versul. Inspiraţia e aproape fără durată; precum o amintire adusă-n prezent. Şi mai e putinţa plămânilor de a rezista cu doza limitată de aer.

Plonjez şi cât ai clipi ajung în apele neclare ale subconştientului. Devin propria-mi ficţiune şi vreau să găsesc firul care să mă scoată din labirint; vers alb după vers alb, într-o salbă de adevăruri. Mi-ar fi plăcut să fiu Ariadna şi să-i anim pe cei care ar căuta pe google cuvântul „labirint”. Să-şi numească personajele după mine sau măcar muzele. Iar la final, cu paginile scrise în faţă, să plângă de bucuria creaţiei.

Dar eu nu sunt Ariadna. Eu încă rătăcesc în căutarea unei stări de graţie. Timpul, răbdător, bate pasul pe loc; împreună cu inima, îmi câştigă secunde meditând la mizericordie. Tristeţea se instalează treptat, otravă conştientă de puterea ei de seducţie şi mă absoarbe spre realitatea aerului care impune regulile jocului. Totul se reduce la neputinţa fizică a trupului în care sunt închisă. Nu vrea să mă ducă mai departe, mai adânc în priceperea de a trăi.

A trăi şi a scrie. Inspir iar, adânc şi verbele la infinitiv urlă ca un nou-născut. În mine îşi caută sensurile…

 

joc

aproapele trece pe lângă mine

nu mă recunoaște

port o haină mai colorată

e drept

și mai groasă

privesc în oglindă și spun

vei fi întotdeauna prietenul meu

dă-te prins