No man’s land

Sufletul, plumb încins,
s-a scurs în picioare
să-mi priponească fuga.

Rămâne mobilă tristeţea
ca un bulgăre de zăpadă udă -
se rostogoleşte
şi creşte la nesfârşit
indiferent de anotimp;
până la urmă va înghiţi oraşul
ca pe un şarpe veninos -
va mistui toate angoasele,
frustrările,
plângerile
mocnind neputincios
în burta-i lividă.

Aceeaşi tristeţe
va vibra timid la final
sieşi frântură de linişte
cât o respirare adâncă
până-n plămân şi înapoi -
o secundă
ce va naşte un văzduh
şi-o poveste:
e luni dimineaţa
iar Dumnezeu
revigorat şi tânăr
îşi hrăneşte calul cu jăratec
şi porneşte
să-şi făurească singur
destinul.

Pe caldarâm, până şi pietrele ar zâmbi
înfiorate sub entuziasmul copitelor.