De câteva zile
stau cu urechea lipită de uşă
să intuiesc dacă zgomotul paşilor urcă sau coboară,
se apropie sau se-ndepărtează.
Dreptul la replică ar trebui limitat la câteva minute după încheierea scenei;
timpul nu se dilată pentru nimeni -
evreii erau gazaţi şi în pauza de masă a gardieni-mirenilor;
ce să mai spun de costumul ăsta de blană - afurisitul
când e mai mare, când mai mic,
iar diferenţele de număr
sunt pline ochi cu tristeţe.
Piesa mea se joacă într-o limbă străină zilele astea.
Primeşte aplauze multe.
Însă puţine scaune din sală
vibrează până-n durerea de măduvă a trunchiului tăiat,
ori până-n aplecarea-i de lacrimă.
Viaţa-i o fotografie mişcată,
iar tu, aproapele meu,
cu sistem de referinţă în adevăr şi frumos personalizat,
sau poate inventat chiar de tine,
cu zbateri, neputinţe, prunci şi dureri,
nu faci decât
să-mi arăţi cu degetul singurătatea.
