Dantelărie în doi

Strugurii se rostuiesc în faţa ferestrei;

Soarele îi alintă în cântec de august târziu

iar cafeaua incită lumea gândurilor să-şi spovedească nectarul zilei.

Tu-mi dăruieşti o eşarfă.

Eu te invit să te aşezi lângă o cană de ceai pictată cu fluturi –

așternem aerul între noi

tu curaj - eu trăire 

și dezbrăcăm de cuvânt 

Poezia vieţii –

să rămână numai mirare

aerul ca lutul

lutul precum gândul -

avânt în nesfârşire

Apăsare ce ne poartă în cârdăşie

Mă spovedesc în senzaţii încercând, bănuitoare, să descopăr ce există dincolo de ele.

Din şirul de neajunsuri să ajung la un înţeles care să-mi deschidă ochii a bucurie dimineaţa devreme.

De ce mă neliniştesc oamenii care mă înconjoară?

Ce trebuie, ce pot să învăţ de la ei

încât să deşir cu degete tăcute lumina.

Când port costumul roşu

ştiu că am noroc ;

lumea întoarce capul după mine pe stradă -

e în sfârşit ea neliniştită din pricina mea;

privirile n-au cum să mă deoache

iar gândurile pe care le bănuiesc în spatele privirilor,

îmi satisfac nevoia de eu.

Oare orice adevăr poate fi pronunţat prin evitarea rostirii unui alt adevăr ?

Şi când te gândeşti că nici măcar nu am un costum roşu.

Şi că ultimul meu verb, negat de altfel, nu te include nici măcar potenţial şi pe tine.