Exerciţiu de admiraţie

Dimineaţă caldă de noiembrie târziu. Mă despart de prietena mea şi mă îndrept spre staţie. Întâlnirile cu ea îmi dau de fiecare dată un entuziasm dincolo de puterea lăuntrică de a-l cuprinde. Radiez. Simt asta în zâmbetul care-mi flutură larg în colţul buzelor şi în mersul încrezător şi săltăreţ. Nu păşesc ci zburd copilăreşte.
În autobuz mă aşez lângă un cerşetor. Cât ai clipi îmi atacă simţurile. Îmi vine să-l strâng în braţe, să-l îmbrăţişez. E soare plin şi unghiul prielnic - inundă fiecare colţ de autobuz; soare până şi sub unghiile cerşetorului devenite de un negru opalescent. Mă aşez şi mai aproape de el. Îi studiez părul lung, grizonant, ascuns sub căciulă. Azi sunt fericită. Întotdeauna apropierea e o consecinţă a fericirii. În acest moment pot înţelege iubirea de pe poziţia celui bine dispus sau bine aşezat în lume. Căci iată sunt aproape de cel care-mi era atât de departe cu 5 minute în urmă.
În autobuz e îngrămădeală. Umărul meu stâng acoperă umărul lui drept. Mă enervează gândul că mă comport ca şi cum ar fi un exerciţiu. Sunt îmbrăcată destul de elegant şi-mi imaginez ce notă discordantă fac cu aproapele meu. El, în haine rupte, nespălat, duhnind a Rai; eu, mai mult sau mai puţin de firmă, miros a parfum pe cât de dulce, pe atât de drăcesc. Şi totuşi Isus mă ţine de mână în acest moment. Pe parcursul dintre două staţii de autobuz reuşesc să nu mă mai gândesc doar la mine. Iar Isus nu se mai gândeşte la El. Comutativitate. Coborâm la prima. Fiecare porneşte din nou pe drumul lui. Îl rog să primească bani de-o pâine. Acceptă cu greu.
Că de n-ar fi, nu s-ar povesti despre munţii aceia de pâine aburindă…Nu pot să nu mă întreb dacă există faptă bună fără gând la răsplată. Doarme subconştientul vreodată?